Prima ștafetă, Triatlon Beliș, puncheur style

De la o fotografie la o competiție drumul este extrem de scurt, totul este să ai doza necesară de „nebunie” și de ambiție.

Când într-o dimineață mă întreabă un prieten dacă merg la Endurace Triatlon Beliș să fotografiez competiția am spus că după ceea ce am văzut la Triatlon Tarnița, și după ce am studiat puțin ce presupune competiția de la Beliș mi-aș dori să particip ca și concurent. Doar că nu știu să înot și de alergat încă nu au m-au alergat destui câini ca să mă pricep atât de bine. Așa că aveam nevoie de o echipă pentru această competiție, la ștafetă.

După aproximativ 8 ore de căutare am găsit și echipa, exact cum îmi place mie, între două fete 🙂

Înscrierea √

Așa că m-am văzut în fața situației de a pleca și de a cunoaște, pe viu, traseul pe care aveam să concurez. Cu aproape un an urmă îl văzusem dar de pe MTB, nu de pe cursieră, și doar la coborâre dinspre drumul de la Mărișel, nu tot. [scurtez povestea 🙂 ]

Sâmbătă dimineața, plecăm către barajul lacului Beliș-Fântânele, sus ceață, încă ceață la ora 7-8 dimineața. Umblam după fiecare rază de soare pentru a ne încălzi. Încep și organizatorii să se pună în mișcare, ușor ușor, concurenții vin și ei… mai târziu pentru că e dulce somnul.

Aș fi vrut să fac puțină încălzire dar fiind la prima competiție de triatlon nu știam foarte bine cum stau lucrurile așa că îmi pun bicicleta în rastel, mă pregătesc de competiție și aștept. Fac doar câteva exerciții fizice ca să nu mă ia frigul. Apare și soarele. Iupi!!!

Ședința tehnică, și hai concurenții la apă. Se duce și Monika, colega înotătoare din echipă. Pleacă în a doua tură de concurenți, cei de la proba scurtă – olimpică.

Și se duc, se duc, se duc… Mă urc pe deal, în apropierea zonei de tranziție, ca să o văd când vine, să văd înotătorii cum fac ceea ce le place cel mai mult, să înoate. Și aștept. Și cu cât aștept mai mult cu atât tremur mai tare pentru că nu știu ce să fac la rândul meu.

Ajunge primul înotător la mal, ajunge al doilea… Rând pe rând ajung tot mai mulți, iar eu aștept să vină colega. Ajunge și ea. Mă fâstâcesc când trebuie să preiau brățara echipei. Am pus-o pe picior, cel drept, desigur, și urc scările care mai mult erau o potecă alunecoasă până la bicicletă. Alerg pe lângă bicicletă până la asfalt și încalec.

Și de aici vine distracția.

Pornesc tare dar imediat încep să pun piesele de puzzle ale traseului cap la cap și îmi aduc aminte ce învățasem în cei aproape 10.000 km parcurși în acest an. Coborâre, plat (baraj) și încep urcarea. Cu pante de 3-6% încep să depășesc cicliști, unu câte unu. Urcarea este locul în care mă simt cel mai bine deși de câteva zile, săptămâni, simt că nu mai dau randamentul necesar, acel 95-100% din mine. Simt că sunt undeva la 75-80% din potențial dar am moralul ridicat atâta timp cât depășesc pe toată lumea din fața mea iar nimeni nu mă depășește. Ajung în vârf, la intersecția cu Mărișel, și încep să cobor. Dacă până nu demult îmi era frică pe coborâri, concursul de la Târgu Mureș m-a făcut să o dau naibii frica, așa că cobor în viteza, pedalez încontinuu și numai cei pe care îi depășeam strigau la mine „Las-o mai ușor că sunt gropi!”. Știam de ele, făcusem marți o recunoaștere de traseu până la punctul de întoarcere de la tura lungă. Cea mai mare necunoscută însă era cât de departe sunt cicliștii concurenți direcți la proba la care eram și eu. Nu știu! Așa că încerc să pedalez cât mai bine, cu toate că nu vroiam să ajung la pragul critic de puls, încercam să mențin un puls pe urcare de 180-185 bpm pentru a nu risca. Poate că am greșit. Urc, cobor, urc, cobor, mai luăm și câteva curbe, dar nu trecem linia de mijloc a drumului care putea aduce depunctare. Este un traseu parcă specific pentru puncheuri care dau randament maxim pe urcări scurte.

Mă bucur de traseu, de urcări, de curbe, de ceea ce înseamnă competiție… Și totuși eu pe cine trebuie să mai depășesc ca să asigur un loc pe podium?

Ajung pentru a treia oară la punctul de control de la intersecția cu Mărișel și întreb organizatorii: „Mai trebuie să fac o tură?” Răspunsul vine scurt: „Ai mai făcut una?” Și atunci le spun că ne vedem la sosire și îi dau tare. Era doar coborâre, dar coborâre cu multe gropi de ocolit. Încerc să merg cât mai bine și cât mai repede. Înainte de intrare pe baraj un prieten ne face semn la toți cicliștii să ne încadrăm bine pentru că pe banda noastră era foarte mult pietriș. Mulțumesc!

Aproape de capătul barajului ajung un ciclist care avea aceeași categorie de număr de concurs ca și mine, 400+, și-l întrec. Nu știu dacă am avansat o poziție în clasament dar mai mult mă speria ideea dacă colega de la alergare, Denisa se află la tranziție sau nu.

Unde este străduța unde trebuie să mă dau jos de pe bicicletă?

Totul părea mai dificil acum că trebuia să alerg. Parcă nu știam să merg pe picioare. 500m de alergare pe lângă bicicletă până la rastel și înapoi pentru a preda brățara parcă erau o eternitate. O văd pe colegă, ok, este bine. Mă fâstâcesc puțin la rastel, habar nu am ce trebuie să fac, las totul și plec să predau brățara.

Haru’!!! Am terminat proba 🙂

Colegii de la Tura de Noapte, Florin și Ioana, amândoi pe tura lungă, mai au de pedalat așa că mă duc la Monika. Mă liniștesc puțin, fac puțină plajă (pentru prima dată la bustul gol în acest an) și mă duc la monitor să văd cum ne situăm. Văd în dreptul echipei noastre numărul 2. Sunt fericit. Locul 2 era mai mult decât mi-aș fi dorit. Dar din păcate nu știam că acel număr nu înseamnă defapt poziția în clasament. O așteptăm pe Denisa să vină la sosire. Suntem încă fericiți. Pare a se strânge norii de ploaie așa că mă duc să îmi pun la adăpost bagajele iar pe fete le las să verifice la monitor pe ce loc suntem. Mă întorc și mă pălește dezamăgirea, pierdusem podiumul la doar 43 de secunde, secunde pe care le-aș fi putut recupera la proba de ciclism. Asta este! Data viitoare va fi mai bine. Măcar sunt fericit că am fost la doar câteva secunde de podium cu singura echipă înscrisă în concurs formată din două fete și un băiat.